Chineză, nu chinezărie

De când lumea, omul – nu neapărat românul – a fost reticent la nou; la schimbare. Acesta este riscul asumat de cei care au curajul să propună schimbări. Aceşti oameni au însă parte şi de o vagă satisfacţie, nu doar de oprobrii: până la urmă, lumea ţine minte pionierii unor domenii, chiar dacă asta se întâmplă după ceva generaţii.

Nu am pozat vreodată în inovator. Dar nici nu mi-a lipsit curajul să susţin nişte proiecte care mi s-au părut, pe termen lung, pline de potenţial.

China este printre ultimele bastioane ale comunismului în lume. Că nu e comunismul acela din Cuba sau cel înghiţit de părinţii noştri înainte de 1989, ar trebui însă să realizăm. China înseamnă forţă de muncă, disciplină, înseamnă imensă putere economică. “China”, pe vremea când eram copii, însemna calitatea de necontestat a unor jucării sau a unor tenişi, dar şi gustul de neuitat al unor bomboane de ciocolată. Ulterior, după ’89, percepţia s-a schimbat. Calitatea venea din Occident, din China veneau “chinezăriile”: imitaţiile ieftine, Adibas-urile sau Panasoanic-urile. Era şi normal. În România ajunseseră chinezi care nu erau neapărat elite în economia ţării lor. Să nu uităm, dintre românii noştri, cine a ajuns la început în Germania sau Italia? În niciun caz experţii economici.

Timpul a trecut, iar lumea a început să-şi schimbe din nou percepţia despre China. Forţa economică a acestei ţări a uimit până şi America. Iar marile concerne au realizat că nu fac un rabat de calitate dacă îşi mută fabricile sau îşi externalizează anumite secţii de producţie în China. Celebrele telefoane inteligente iPhone de la Apple sunt asamblate în China, Lenovo (compania care a cumpărat gigantul IBM în 2005 şi care a fost, în 2014, liderul vânzărilor de computere în lume) este o companie din China. Şi încă una imensă, încât, anul trecut, a putut să plăteasca aproape 3 miliarde de dolari cash pentru a cumpăra, de la Google, Motorola.

Lumea începe să fie plină de investitori chinezi. De calitate. Dar şi de oameni simpli, truditori, care îşi încearcă norocul cu un serviciu peste mări şi ţări. Comunităţile de chinezi se extind în toate ţările lumii. Limba chineză devine astfel tot mai importantă pe Glob. Prin prisma istoriei, engleza, spaniola, portugheza sau franceza încă îşi menţin “cota de piaţă”, dar limba chineză devine tot mai utilă, dar şi tot mai… “la modă”.

Tocmai de aceea mă bucur că în sectorul 3 există o şcoală unde există ore de limba chineză. Când Institutul „Confucius” a propus predarea limbii chineze la Şcoala Gimnazială nr. 88, recunosc, am fost uşor reticent faţă de reacţia părinţilor. Când am auzit că au fost depuse de părinţi aproximativ 200 de cereri pentru studierea acestei materii, am fost sigur că va fi o reuşită pe termen lung.

Felicit aceşti părinţi, felicit Şcoala 88 şi conducerea ei, Ministerul Educaţiei şi mulţumesc Excelenţei Sale Xu Feihong, ambasadorul Republicii Populare Chineze la București, pentru implicarea de care a dat dovadă. Astăzi, la Şcoala nr. 88 au ajuns primele laptopuri Lenovo, donate de ambasadă. E doar începutul unui proiect care mi se pare de o importantă perspectivă. De aceea voi susţine introducerea cursurilor de chineză şi în alte şcoli din sectorul 3.

“Chinezesc” nu mai e, de mult timp, echivalentul “chinezăriei”.

Şi nu trebuie să uităm asta.