Skip to content

Educaţia urii

30/03/2013

N-am vrut să-mi imaginez niciodată că simbolurile naţionale – steagul, în mod special – pot deveni o marcă de diferenţiere a grupurilor de adolescenţi. În Covasna însă, aceasta a devenit o practică prin care tinerii români şi maghiari îşi marchează, în mod clar, diferenţele. Acum 20 de ani, aşa ceva nu putea exista nici măcar în Transilvania.

Ca întotdeauna, adolescenţii se deosebeau unii de alţii prin multe tipuri de asumări identitare. Unii ţineau cu echipa de fotbal a Stelei, alţii cu Dinamo. Unii erau rockeri, alţii ascultau Depeche Mode. Unii jucau fotbal, alţii preferau baschetul. Etc. Identificarea pe criterii etnice nu era însă practicată de nimeni, şi pe bună dreptate: ea nu reprezintă o prioritate obişnuită a adolescenţilor, ci ţine de vârsta maturităţii. Am fost, de aceea, foarte surprins să aud că o adolescentă din Covasna a simţit nevoia să poarte o bentiţă tricoloră de ziua naţională a maghiarilor ca replică a manifestărilor de acelaşi tip ale adolescenţilor maghiari de ziua naţională a românilor. Am fost surprins pentru că eram convins că aşa-zisele probleme interetnice se află doar în capul politicienilor, al celor naţionalişti, fie ei români sau maghiari. Am aflat însă că lucrurile stau cu totul altfel şi că, fără nicio îndoială, nu doar politicienii sunt de vină pentru adoptarea acestei forme de identificare de către adolescenţi, ci şi profesorii şi părinţii. Îmi este din ce în ce mai clar că propaganda politicienilor maghiari de la UDMR sau PCM a dat roade. Conflictele din trecut dintre maghiari şi români sunt revigorate, astfel încât, de la nivelul politic general, se ajunge la frustrările istorice ale comunităţilor locale şi ale familiilor. De asemenea, schimbările operate în programa şcolară, prin introducerea criteriilor etnice în educaţie, au separat, şi ele, în loc să unească. După aceste schimbări, copiii au început să se deosebească în funcţie de manualele din care învaţă. Aflând acasă o poveste a discriminării petrecută în trecut, cu bunicii sau străbunicii lor, aflând de la şcoală o poveste a discriminării de secole între două popoare (român şi maghiar), copiii nu au de ales, ci aplică în viaţa lor ce-au învăţat; adoptă practica discriminării.

Deplâng faptul că propaganda naţionalistă a pătruns atât de profund în societate. Ea amputează deja vieţile unor tineri. În adolescenţă, oamenii ar trebui să iubească şi să se educe pentru viaţă. Or, ceea ce vedem este diferenţierea urii şi un prilej de război (deocamdată între grupurile de adolescenţi). Această politică trebuie urgent schimbată dacă nu vrem să ne însângerăm viitorul.

N-am vrut să-mi imaginez niciodată că simbolurile naţionale – steagul, în mod special – pot deveni o marcă de diferenţiere a grupurilor de adolescenţi. În Covasna însă, aceasta a devenit o practică prin care tinerii români şi maghiari îşi marchează, în mod clar, diferenţele. Acum 20 de ani, aşa ceva nu putea exista nici măcar în Transilvania. Ca întotdeauna, adolescenţii se deosebeau unii de alţii prin multe tipuri de asumări identitare. Unii ţineau cu echipa de fotbal a Stelei, alţii cu Dinamo. Unii erau rockeri, alţii ascultau Depeche Mode. Unii jucau fotbal, alţii preferau baschetul. Etc. Identificarea pe criterii etnice nu era însă practicată de nimeni, şi pe bună dreptate: ea nu reprezintă o prioritate obişnuită a adolescenţilor, ci ţine de vârsta maturităţii. Am fost, de aceea, foarte surprins să aud că o adolescentă din Covasna a simţit nevoia să poarte o bentiţă tricoloră de ziua naţională a maghiarilor ca replică a manifestărilor de acelaşi tip ale adolescenţilor maghiari de ziua naţională a românilor. Am fost surprins pentru că eram convins că aşa-zisele probleme interetnice se află doar în capul politicienilor, al celor naţionalişti, fie ei români sau maghiari. Am aflat însă că lucrurile stau cu totul altfel şi că, fără nicio îndoială, nu doar politicienii sunt de vină pentru adoptarea acestei forme de identificare de către adolescenţi, ci şi profesorii şi părinţii. Îmi este din ce în ce mai clar că propaganda politicienilor maghiari de la UDMR sau PCM a dat roade. Conflictele din trecut dintre maghiari şi români sunt revigorate, astfel încât, de la nivelul politic general, se ajunge la frustrările istorice ale comunităţilor locale şi ale familiilor. De asemenea, schimbările operate în programa şcolară, prin introducerea criteriilor etnice în educaţie, au separat, şi ele, în loc să unească. După aceste schimbări, copiii au început să se deosebească în funcţie de manualele din care învaţă. Aflând acasă o poveste a discriminării petrecută în trecut, cu bunicii sau străbunicii lor, aflând de la şcoală o poveste a discriminării de secole între două popoare (român şi maghiar), copiii nu au de ales, ci aplică în viaţa lor ce-au învăţat; adoptă practica discriminării.

Deplâng faptul că propaganda naţionalistă a pătruns atât de profund în societate. Ea amputează deja vieţile unor tineri. În adolescenţă, oamenii ar trebui să iubească şi să se educe pentru viaţă. Or, ceea ce vedem este diferenţierea urii şi un prilej de război (deocamdată între grupurile de adolescenţi). Această politică trebuie urgent schimbată dacă nu vrem să ne însângerăm viitorul.

No comments yet

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: